Să închidem ochii...

Absorb cu nesaţ

lumina printre gene

iar ea se replică

fidel şi statornic

pe retină

pentru vremuri pustii şi

fără de cale...

Se face că mă intind

pe un nisip

de vorbe fărâmiţate

în silabe şoptite

printre micile cearcane

ale mării revarsate

leneş şi molcom....

mă cuprind

braţe de umbre

lunatice şi moi...

simt cum mă petrec

de jur împrejur,

mă mângâie ademenitor

şi complice...

se mai face ca mă

caţăr pe un verde crestat

în stânca

ramasă încremenită

şi apoi trecută în gri

ascuţit şi asfinţit

în urma secundei,

în urma copitei vijelioase
a istoriei tăcute şi mult

prea puţin ştiute ...

şi dorm...

apoi deschid ochii

şi pornesc din nou...

... simt că trec
pe lângă mine dar nu

mă mai recunosc,

că îmi arunc

un zâmbet fugar

dar plec ahoretic capul

în josul mereu

primitor şi prietenos,

că îmi intind o mână

dar mă feresc de mine,

un mine urban,

plastifiat şi îngheţat.

să închidem, deci, ochii...

acolo e mult mai bine.