Incongruențe - 2

Ultima discuție „face to face” pe care am avut-o...M-a rugat să culeg un fruct dintr-unul din mulții pomi pe care îi are plantați în fața casei bătrânești în care și-a petrecut o mare parte a perioadei ultimilor ani. O gutuie. Mi-a spus: „Culege-o, vreau sa te văd cum o iei cu mâna ta de-acolo!” . M-am apropiat de pom, am întins mâna să o iau. Am atins-o și am simțit puful care încă nu căzuse. Am văzut, în același timp, că galbenul tomnatic al gutuilor era încă pigmentat de verde, semn că gutuia nu era încă suficient de coaptă așa că am zis „Hai să o lăsăm acolo până se coace bine. O s-o iau săptămâna viitoare când mă întorc... sau mi-o aduci tu”. Ne-am luat rămas bun, m-am suit în mașină și am plecat, fără să am nici cea mai mică bănuială că este ultima noastră discuție pământeană. N-a mai avut răbdare să mă vadă culegând respectiva gutuie. A plecat subit, fără să spună nimic. Discret.

O săptămână mai târziu m-a vizitat un prieten căruia i-am dat de pomană pentru acasă o porție de ciulama cu ciuperci. Era pusă într-un vas de tablă micuț și un capac deasupra. Între timp am trecut prin toate stările despre care am mai vorbit, pe care le trăiesc în continuare în diverse feluri și intensități și pe care am încercat pe cât posibil să le ignor. În fiecare seară, înainte să adorm, în continuarea fiecărei rugăciuni i-am cerut să-mi dea un semn, de orice fel, să pot măcar să înțeleg ce i s-a întâmplat. Am mai încercat să-i spun că uneori discreția poate fi chiar dăunătoare. În sinea mea, nu așteptam însă prea mult. La nivel subconștient eram dominat de ideea materialistă a sfârșitului definitiv odată cu sfârșitul existenței fizice. Într-una din serile trecute însă, prietenul căruia i-am dat pomana mi-a făcut din nou o vizită. Mi-a adus vasul în care îi dădusem ciulamaua și mi-a spus că a fost foarte bună. M-am bucurat, sperând că într-un fel oarecare și necunoscut mie, respectiva porție de mâncare a ajuns la destinație. Am luat vasul care era acoperit de capac și am vrut să îl pun la loc dar am simțit că este ceva înăuntru. Am dat capacul la o parte și am amuțit: era o gutuie coaptă! Nu mai țin minte scurta explicație pe care mi-a dat-o amicul (nu se dă vasul gol înapoi etc). El nu știa povestea, însă a aflat apoi că a fost mesagerul unei existențe discrete.

Sigur că putem spune: „a fost o simplă coincidență”, „este nevoia ta de a crede în ceva, de a primi semnul pe care erai deja auto-programat să îl primești”. Și sigur că acestea sunt niște îndoieli valabile în felul lor însă eu știu....Știu că putea să fie un ciorchine de struguri, un măr sau chiar nimic în respectivul vas. Însă a fost o gutuie, gutuia pe care nu am cules-o acum o lună.

Știu și-ți mulțumesc pentru semn ție, prezență discretă!

Incongruențe

Cu  siguranță, ideea morții crează în fiecare dintre noi contradicții, temeri și altele asemenea. În mine a creat foarte de curând și pentru prima dată, dincolo de orice discuție stereotipă pe această temă, impresia pregnantă a continuității și nu a unui sfârșit definitiv.  Numesc ”impresie” întrucât nu am temeiuri raționale și coerente. Am doar elemente de cunoaștere intuitivă, mai mult traită și simțită (aș numi-o chiar revelată) decât capabilă să genereze episteme. Am trăit și trăiesc în modul cel mai concret ideea de înger nu în sensul  concretizării acelor imagini cu (mai mult sau mai puțin) omuleți înnaripati sau în orice altă formă materială, ci in sensul unei omniprezențe, a unei omniexistențe capabile să trimită (nu știu de unde și nu știu cum) mesaje, semnale efective. Nu știu cum ajung aceste mesaje, semnale dar ajung ... și nu ajung neaparat in forma unui sms de tipul ”sunt bine, am cumparat roșii și castraveți, mai cumpără tu brânza topită și apoi ne întâlnim la ieșirea pe autostradă” . Nu! Ajung sub forma trăirii unui sentiment profund de liniște. Subliniez ”sentiment” -  în sensul unei trăiri puternice, stabile, conștiente. A fost pentru prima dată când cred că am inceput să înțeleg ce spun mințile mai luminate decât a mea cu propoziția ”există mai multe elemente care apropie știința de Dumnezeu decât cele care le despart”. Sunt deci convins că ceea ce spun eu acum au trăit și alții înaintea mea, au avut timp să reflecteze mai mult, mai lucid și cu concluzii valoroase.

Sigur că în existența de zi cu zi ceea ce am simțit au fost trăiri dintre cele mai diverse și contradictorii: perplexitate, de blocaj mental și afectiv în fața primirii unei vești și a gestionarii unei situații pe care nu o așteptai și cu care nu te-ai mai confruntat;  disperare – ca nu poți face nimic pentru a schimba starea de lucruri, că poate a avut nevoie de tine și n-ai știut asta, că poate a întins o mână, o privire pentru ajutor și n-ai fost acolo să intinzi la randu-ți mâna care l-ar fi putut salva sau care, măcar, i-ar fi ușurat cumva povara sau suferința care l-au copleșit; revolta – că ai fost pus în fața unui fapt împlinit și nu ai avut nici măcar o șansă să lupți pentru acel om; responsabilitate – de a fi puternic, ca singura opțiune pentru ca cei rămași să te aibe drept reper și să nu cadă și ei precum pietrele de domino.

Dincolo de toate acestea sau ... poate tocmai acestea sunt cauze sau efecte ale unor incongruențe mentale și afective:

...între dorul dus cuiva și incertitudinea că această trăire / vibrație ajunge la destinatarul pe care nu-l mai ai in existența concretă dar ale carui semnale ajung la tine nu știu cum,

...între dorinta de a mai culege gutuia pe care te-a rugat sa o culegi și faptul că nu ai cules-o cand te-a rugat doar pentru că ai lasat-o să se mai coacă  iar acum nu știi dacă te-a vazut atunci când ai cules-o;

...între a fi obligat să vorbești la trecut despre un om pe care acum câteva săptamâni îl certai cerându-i să nu mai manânce sărat, să nu se mai plângă ca o muiere proastă, să fie puternic pentru tine și pe care acum îl simți in fiecare fibră ca fiind omniprezent deși toata lumea și semnele existenței concrete iți spun contrariul. Cum să vorbesc la trecut despre un om pe care îl simt pur și simplu prezent ?!