Acasă

Se înălțau cântece,
se înălța o rugă
luna devenea galbena și de foc ca un soare...
Se bucura că suntem.

Din dragostea noastră ridicam o casă
sub care pământul era albastru
iar florile care creșteau erau la fel.

Aici, întotdeauna va fi cineva acasă
și se va ruga
sau
va înălța un cântec albastru.

Albastru

În liniștea asta nu se aude

decât zâmbetul tău

iar razele lui sunt replicate

în zenitul fiecărui val care

îți îmbrățișează glezna

rotund șlefuită
în roz de leandru

și verde măsliniu

Stânca sculptează
dintr-o suflare,

abrupt și fidel,

chipul pe care îl aștepta de

câteva mii de ani să răsară

și pe care l-a ratat
în forme anonime

de zeițe purtătoare de amfore.

Și vântul e bucuros că

nu a așteptat degeaba...

îți invită părul la un dans

mângâiat și săltăreț

pe care l-a exersat

de-atâtea și-atâtea ori

Erai așteptată aici...

ești de-locului ăsta
care te-a visat,

te-a dorit și te-a căutat

dintotdeauna…